sami.MyForum.ro

sami1993 · Administrator Data inscrierii: 28/Ian/2013 Mesaje: 5

Ucenicie radicală
Ucenicie
radicala
(
John Stott
Traducerea: Antonela Buligă
Corectură: Diana Adamek
Editor coordonator: Mirela DeLong
Titlul original în limba englezã:
The Radical Disciple by John R. W. Stott
Drepturile în limba engleză:
© 2010, John R. W. Stott
Titlul în limba românã:
Ucenicie radicală
Drepturile în limba română
© 2010, Editura Peregrinul, Cluj‑Napoca, România
Prezenta traducere a lucrării Radical Disciple,
publicată prima dată în 2010,
este publicată cu acordul Inter-Varsity Press, Nottingham, UK.
Toate citatele din Biblie, cu excepţia locurilor precizate,
sunt din versiunea Dumitru Cornilescu 1924.
Peregrinul
CP. 714 OP. 5 Cluj‑Napoca, 400800 CLUJ, România
tel. 0264‑420025; fax 0264‑420104
www.peregrinul.ro / comenzi@peregrinul.ro
Peregrinul este un imprint
al S.C. LOGOS Editura S.R.L.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STOTT, JOHN R. W. Ucenicie radicală / John Stott;
trad.: Antonela Buligă. – Cluj-Napoca : Peregrinul, 2011
ISBN 978-606-92995-1-7
I. Buligă, Antonela (trad.) 28
Tiparul executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, sub comanda nr. 110068/2011.
Cuprins
Mulţumiri
Prefaţă Ucenici sau creştini? 9
Capitolul 1 Nonconformismul
13
Capitolul 2 Asemănarea cu Hristos 23
Capitolul 3 Maturitatea 33
Capitolul 4 Grija faţă de creaţie 43
Capitolul 5 Simplitatea 53
Capitolul 6 Echilibrul 71
Capitolul 7 Dependenţa 85
Capitolul 8 Moartea 95
Încheiere
Postfaţă Rămâneţi cu bine! 115
Note 117
9
Prefaţă
UCENICI SAU
CREŞTINI?
Permiteţi‑mi să vă explic şi să justific titlul cărţii de faţă, Ucenicie
radicală.
În primul rând, de unde vine termenul de „ucenic“?
Nu puţini sunt surprinşi să afle că, în Noul Testament, adepţii
lui Isus Hristos sunt numiţi „creştini“ numai de trei ori.
Menţiunea cea mai semnificativă este cea făcută de Luca,
şi anume, că ucenicii lui Isus au fost numiţi pentru prima dată
„creştini“ în Antiohia siriană (Fapte 11:26). Antiohia era cunoscută
drept o comunitate internaţională. Prin urmare, şi biserica
de acolo era tot o comunitate internaţională şi era normal ca
membrii ei să fie numiţi „creştini“, pentru a arăta că diferenţele
etnice erau depăşite prin loialitatea lor comună faţă de Hristos.
Ucenicie radicală
10
Celelalte două menţiuni ale cuvântului „creştin“ arată că
acesta începea să intre în limbajul uzual. Astfel, când Pavel era
judecat anterior regelui Agripa şi l‑a somat direct pe acesta,
Agripa a exclamat: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă
fac creştin!“ (Fapte 26:28).
Apoi, apostolul Petru, scriind întâia epistolă în contextul
unei persecuţii care se înteţea, a considerat că trebuia să facă o
distincţie între cei care sufereau pentru că erau „făcători de rele“
şi cei care sufereau pentru că erau „creştini“ (1 Pet. 4:16), adică
pentru că erau ai lui Hristos. Cele două cuvinte (creştin şi ucenic)
presupun o relaţie cu Isus, deşi poate că „ucenic“ este cel mai sugestiv
dintre ele, deoarece implică relaţia dintre elev şi învăţător.
În timpul celor trei ani ai lucrării Sale publice, cei doisprezece
au fost ucenici, înainte de a fi apostoli, iar ca ucenici, se aflau sub
pregătirea Învăţătorului şi Domnului lor.
Ar fi fost de dorit, într‑un fel, ca termenul „ucenic“ să fi continuat
să fie întrebuințat în secolele următoare, astfel încât creştinii
să fie conştienţi de faptul că sunt ucenici ai lui Isus şi să‑şi ia în
serios responsabilitatea de a se „supune disciplinei“.
În cartea de faţă, preocuparea mea este ca noi, cei care pretindem
că suntem ucenici ai Domnului Isus, să nu‑L facem să
spună din nou: „De ce‑Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi
ce spun Eu?“ (Luca 6:46). Deoarece ucenicia veritabilă este
ucenicie făcută din toată inima. Şi ajungem astfel la următorul
cuvânt pe care l‑am folosit în titlu.
Deci, în al doilea rând, de ce „radicală“? Fiindcă acesta este
adjectivul pe care îl întrebuinţez pentru a descrie ucenicia noastră,
este important să arăt sensul în care îl folosesc.
Cuvântul „radical“ provine din latinescul radix, rădăcină. În
limba engleză, a fost folosit iniţial ca etichetă politică pentru cei
asemenea politicianului William Cobbett, din secolul al XIX‑lea,
şi pentru vederile lor extreme, liberale şi reformiste. Dar, de aici,
UCENICI SAU CREŞTINI?
11
a ajuns să fie aplicat într‑un sens mai extins celor ale căror opinii
vizau rădăcina lucrurilor şi care se dedicau concepţiilor lor, fără
să admită compromisuri.
Acum suntem gata să aducem substantivul şi adjectivul laolaltă
şi să punem a treia întrebare: de ce „ucenicie radicală“?
Răspunsul este evident. În comunitatea creştină există niveluri
diferite de dedicare. Isus Însuşi a ilustrat acest fapt prin ceea ce
s‑a întâmplat cu seminţele pe care le descrie în pilda semănătorului.
1 Diferenţa dintre seminţe a constat în solul pe care au
căzut. Despre sămânţa semănată pe pământ stâncos, Isus a spus:
„N‑avea rădăcini.“
De obicei, noi ocolim ucenicia radicală prin selecţie – alegem
domeniile în care dedicarea ne convine şi le evităm pe cele
care ne‑ar costa ceva. Dar, pentru că Isus este Domnul, nu avem
dreptul să facem mofturi la domeniile în care ne supunem autorităţii
Lui.
Isus e vrednic să primească
Cinste şi tărie divină.
Iar binecuvântările, Doamne,
ale Tale să fie pe vecie
În număr mai mare decât
putem noi să‑Ţi dăm Ţie.2
Aşadar, scopul pe care îl urmăresc în această carte este să
analizăm opt caracteristici ale uceniciei creştine, care sunt adesea
neglijate, dar care merită să fie luate în serios.
13
Capitolul 1
NONCONFORMISMUL
Cea dintâi trăsătură a ucenicia radicale – şi pe care doresc să v‑o
supun atenţiei – o voi numi‑o „nonconformism“. Să mă explic.
Biserica are o dublă responsabilitate faţă de lumea în care
trăim. Pe de o parte, trebuie să trăim, să slujim şi să fim martori
în lume. Pe de altă parte, trebuie să evităm să fim contaminaţi
de lume. Prin urmare, nu trebuie nici să căutăm să ne păstrăm
sfinţenia, fugind de lume, nici să ne sacrificăm sfinţenia, conformându‑ne
lumii.
Astfel, ne sunt interzise şi evazionismul şi conformismul.
Aceasta este una dintre marile teme ale Bibliei, şi anume că
Dumnezeu cheamă un popor pentru Sine şi ne cere să ne deosebim
de toţi ceilalţi. „Fiţi sfinţi“, spune El de nenumărate ori
Ucenicie radicală
14
poporului Său, „căci Eu sunt sfânt“ (de ex., Lev. 11:45; 1 Pet.
1:15–16).
Această temă fundamentală apare de mai numeroase ori în toate
cele patru secţiuni principale ale Scripturii: Legea, Profeţii, învăţăturile
lui Isus şi învăţăturile apostolilor. Să vă dau câte un
exemplu din fiecare. Să luăm mai întâi Legea. Dumnezeu a spus
poporului Său, prin Moise:
Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi locuit,
şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă
duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor. Să împliniţi
poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu
sunt Domnul, Dumnezeul vostru. (Lev. 18:3–4)
Tot aşa, Dumnezeu îşi critică poporul, prin profetul Ezechiel:
„… Domnul, ale cărui porunci nu le‑aţi urmat, şi ale cărui legi nu
le‑aţi împlinit, ci aţi lucrat după obiceiurile neamurilor care vă
înconjoară“ (Ezec. 11:12).
Şi în Noul Testament întâlnim aceeaşi situaţie. În Predica
de pe Munte, Isus a vorbit despre făţarnici şi la păgâni, apoi a
adăugat:
„Să nu vă asemănaţi cu ei“ (Mat. 6:8). În fine, apostolul
Pavel le‑a scris romanilor: „Nu vă conformaţi acestui veac,
 
Nu trebuie nici să căutăm să ne păstrăm
sfinţenia, fugind de lume,
nici să ne sacrificăm sfinţenia,
conformându-ne lumii.
 
NONCONFORMISMUL
15
ci lăsaţi‑vă transformaţi prin reînnoirea gândirii voastre“ (Rom.
12:2, ntr).
Iată, deci, chemarea lui Dumnezeu la o ucenicie radicală, la
un nonconformism radical faţă de cultura în mijlocul căreia trăim.
Suntem chemaţi să creăm o contracultură creştină, să ne dedicăm
fără compromisuri.
Atunci, care sunt tendinţele contemporane care ameninţă să
ne acapareze şi cărora trebuie să ne împotrivim? Vom asigură în
discuţie patru dintre ele. Prima este provocarea pluralismului.
Pluralismul susţine că fiecare „ism“ îşi are propria validitate, de
sine stătătoare, şi că are drepturi egale la respectul nostru. De
aceea, respinge pretenţiile religiei creştine cu privire la caracterul
său unic şi la finalitatea sa şi condamnă ca pură aroganţă
încercarea de a converti pe cineva (ca să nu mai vorbim de cea
de a converti pe toată lumea) la ceea ce este perceput a fi doar
părerea noastră.
Şi atunci, cum ar trebui să răspundem spiritului pluralismului?
Cu o mare smerenie, sper eu, şi fără urmă de superioritate
personală. Dar trebuie să continuăm să afirmăm caracterul unic
şi finalitatea lui Isus Hristos. Pentru că El este unic în întruparea
Lui (singurul Dumnezeu‑om), unic în ispăşirea Lui (numai El a
murit pentru păcatele lumii) şi unic în învierea Lui (numai El a
învins moartea). Şi, deoarece în nicio altă persoană în afară de
Isus din Nazaret, Dumnezeu nu a devenit om (prin naşterea Sa),
mai întâi, purtându‑ne păcatele (prin moartea Sa) şi triumfând
apoi asupra morţii (prin învierea Sa), El are posibilitatea unică
de a‑i mântui pe păcătoşi. Nimeni altcineva nu are această competenţă.
Aşa că putem vorbi despre Alexandru cel Mare, despre
Carol cel Mare şi despre Napoleon cel Mare, dar nu despre Isus
cel Mare. El nu este cel Mare – El este Singurul. Nu mai este
nimeni ca El. El nu are rival şi nici succesor.
Ucenicie radicală
16
O altă tendinţă seculară larg răspândită şi căreia ucenicii
creştini trebuie să i se împotrivească este materialismul. Materialismul
nu este doar o acceptare a realităţii lumii materiale. Dacă
aşa ar sta lucrurile, atunci toţi creştinii ar fi materialişti, deoarece
credem că Dumnezeu a produs lumea materială şi ne‑a pus
la dispoziţie binecuvântările ei. Dumnezeu a confirmat ordinea
materială prin întruparea şi învierea Fiului Său, în apa botezului
şi în pâinea şi vinul Sfintei Împărtăşanii. Nu e de mirare că
William
Temple a caracterizat creştinismul ca fiind religia cea
mai materială dintre toate religiile. Ea este materială, dar nu
este materialistă.
Aceasta deoarece materialismul reprezintă o preocupare
pentru lucrurile materiale, care ne poate înăbuşi viaţa spirituală.
Dar Isus ne‑a spus să nu ne adunăm comori pe pământ şi ne‑a
avertizat să nu poftim ce‑i a altuia. La fel a fabricat şi apostolul
Pavel,
când, folosindu‑se de propria lui experienţă, din care învăţase
să fie mulţumit indiferent de împrejurările în care se afla
(Fil. 4:11), ne‑a îndemnat să ducem o viaţă caracterizată de simplitate,
dărnicie şi mulţumire sufletească.
Pavel a mai inclus că „evlavia însoţită de mulţămire este un
mare câştig“ (1 Tim. 6:6), explicând apoi că „noi n‑am adus nimic
în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea“. Poate
că se făcea în mod conştient ecoul cuvintelor lui Iov, care a spus:
„Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce“
(Iov 1:21). Cu alte cuvinte, viaţa pe pământ este un scurt pelerinaj
între două momente de goliciune. Aşa că am fi înţelepţi să
nu luăm multe bagaje în această călătorie. Nu vom duce nimic
cu noi. (Voi discuta mai mult despre materialism în Capitolul 5.)
A treia tendinţă contemporană care ne ameninţă şi în faţa
căreia nu trebuie să ne dăm bătuţi este spiritul insidios al relativismului
etic.
NONCONFORMISMUL
17
Standardele morale decad pretutindeni în jurul nostru. În
Occident nu există nicio îndoială cu privire la acest lucru. Oamenii
nu ştiu dacă mai există valori absolute. Relativismul a impregnat
cultura şi se strecoară în biserică.
În niciun domeniu nu este mai evident relativismul ca în cel al
eticii sexuale şi în revoluţia senzuală declanşată în anii '60. Înainte,
căsătoria ca unire monogamă, heterosexuală, bazată pe dragoste
şi care durează toată viaţa, precum şi ca singurul context menit
de Dumnezeu pentru intimitate sexuală, era un adevăr universal
acceptat (cel puţin, peste tot etica iudeo‑creştină era luată în
serios). Dar acum, coabitarea se practică pe scară largă, chiar şi
în unele biserici, considerându‑se că jurământul, esenţial pentru
autentificarea căsătoriei, este de prisos, iar relaţiile între persoane
de acelaşi sex sunt promovate ca alternativă legitimă la căsătoria
heterosexuală.
Împotriva acestor tendinţe, Isus Hristos Îşi cheamă ucenicii
la ascultare şi la conformare la standardele Sale. Uneori, se susţine
că Isus nu a vorbit despre aceste lucruri. Dar a făcut‑o. El
a citat atât Genesa 1:27 („Ziditorul, dela început i‑a confecționat parte
bărbătească şi parte femeiască“), cât şi Genesa 2:24 („va lăsa
omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă‑sa, şi cei
doi vor fi un singur trup“) ca fiind definiţia biblică a căsătoriei.
Iar după ce a citat aceste versete, Isus Şi‑a dat girul, spunând:
„ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Mat. 19:4–6).
Acest punct de vedere a fost evaluat în mod critic de distinsul
filozof moral şi social american Abraham Edel (1908–2007), care
şi‑a intitulat prima carte importantă Judecata etică, cu subtitlul
„Ştiinţa ca instrument al eticii“.1
„Moralitatea este, în fond, arbitrară“, a scris el, continuând
cu nişte versuri de duzină:
Totul depinde de unde te găseşti,
Totul depinde de cine eşti,
Ucenicie radicală
18
Totul depinde de ce simţi,
Totul depinde de cum te simţi.
Totul depinde de cum ai fost învăţat,
Totul depinde de ce e lăudat,
Ce‑i astăzi corect, mâine‑i nebunie,
Ce‑n Anglia e trist, în Franţa‑i bucurie.
Toate depind din ce punct priveşti,
Fie că‑i Australia, fie că‑i Piteşti,
În Roma, ca romanii fă şi tu.
Şi de se‑ntâmplă ca la gusturi să vă potriviţi,
Atunci morali sunteţi, bine vădiţi.
Dar dacă trendul lor să se deosebească tinde,
Atunci depinde, totul depinde…
Dar ucenicul creştin radical nu poate să fie de acord. Desigur,
nu trebuie să fim perfect rigizi în luarea deciziilor cu încărcătură
etică, ci, în fiecare situaţie, să căutăm să aplicăm cu sensibilitate
principiile biblice. Fundamentală pentru comportamentul creştin
este domnia lui Isus Hristos. „Isus este Domnul“ şi rămâne
temelia vieţii noastre.
Aşa că întrebarea fundamentală pusă bisericii este: Cine este
Domnul? Este biserica domnul lui Isus Hristos, aşa încât are libertatea
să modifice şi să manipuleze, acceptând ce‑i este pe plac
şi respingând ce‑i displace? Sau este Isus Hristos Învăţătorul şi
Domnul nostru, aşa încât credem şi ascultăm de învăţătura Sa?
El ne spune şi acum: „De ce‑Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!»
şi nu faceţi ce spun Eu?“ (Luca 6:46). A‑L mărturisi pe Isus ca
Domn şi a nu‑L asculta, înseamnă să ne zidim casa pe o temelie
de nisip. Din nou: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela
Mă iubeşte“, a spus El în camera de sus (Ioan 14:21).
Iată deci două culturi şi două sisteme de valori, două standarde
şi două moduri de viaţă. De o parte este felul de‑a fi al luNONCONFORMISMUL
19
mii care ne înconjoară, iar de cealaltă parte este voia descoperită,
bună şi ușoară a lui Dumnezeu.
Ucenicilor radicali nu le este greu să aleagă.
Ajungem acum la o a patra tendinţă contemporană, şi anume,
provocarea narcisismului.
În mitologia greacă, Narcis era un tânăr chipeş, care şi‑a văzut
chipul reflectat într‑un lac şi, îndrăgostindu‑se de propria
imagine, s‑a aruncat în apă şi s‑a înecat. Deci, „narcisismul“ este
o iubire excesivă de sine, o nemărginită admiraţie faţă de „sine“.
În anii '70, narcisismul şi‑a găsit expresia în Mişcarea Potenţialului
Uman, care punea accentul pe nevoia de realizare a sinelui.
În anii '80 şi '90, Mişcarea New Age s‑a alăturat Mişcării
Potenţialului Uman. Shirley MacLaine, îndrăgostită nebuneşte
de ea însăşi, ar putea fi numită marea sa preoteasă. Pe urmă ea,
vestea cea bună sună astfel:
Ştiu că exist, deci sunt.
Ştiu că forţa divină există, deci este.
Eu sunt parte din acea forţă,
deci eu sunt cea care sunt.
Sună ca o parodiere deliberată a modului în care Dumnezeu
i S‑a revelat lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Ex. 3:14).
Aşadar, Mişcarea New Age ne cheamă să privim în noi înşine,
să ne autoexplorăm, deoarece soluţia problemelor noastre se
află în noi. Nu avem trebuință de un mântuitor venit din altă parte;
ne putem mântui noi înşine.
Din păcate, o parte din această învăţătură a pătruns în biserică,
unii creştini insistând că nu trebuie să‑L iubim doar pe
Dumnezeu şi pe semenul nostru, ci că trebuie să ne iubim şi pe
noi înşine. Dar nu, aceasta este cu certitudine o greşeală, din
trei motive. În primul rând, Isus a vorbit despre „prima şi cea
mai mare poruncă“ şi despre „a doua poruncă“, dar n‑a spus
Ucenicie radicală
20
nimic despre o a treia. În al doilea rând, iubirea de sine este unul
dintre semnele zilelor din urmă (2 Tim. 3:2). În al treilea rând,
sensul dragostei agape este jertfa de sine în folosul altora. Să
te jertfeşti pe tine în folosul tău este clar un nonsens! Şi atunci,
ce atitudine ar trebui să avem faţă de noi înşine? O combinaţie
între autoafirmare şi lepădarea de sine – afirmare a tot ceea ce
este în noi şi îşi are originea în creaţia şi răscumpărarea noastră
şi lepădare a tot ceea ce vine ca urmare a Căderii.
Este o mare uşurare să te întorci de la nesănătoasa preocupare
de sine la sănătoasele porunci ale lui Dumnezeu (înmănuncheate
şi confirmate de Isus) de a‑L iubi pe Dumnezeu cu toată
fiinţa noastră şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Fiindcă
Dumnezeu doreşte ca biserica Sa să fie o comunitate a dragostei,
o comunitate de închinători şi slujitori.
Toată lumea ştie că dragostea este lucrul cel mai măreţ din
lume, iar creştinii ştiu şi de ce. Pentru că Dumnezeu este dragoste.
Un curtean spaniol din secolul al XIII‑lea, Raymond Lull
(misionar la musulmanii din nordul Africii), a scris că „cine nu
iubeşte, nu trăieşte“. Căci viaţa înseamnă iubire şi fără iubire,
 
Nu trebuie să fim
ca trestiile în bătaia vântului,
plecându-ne în faţa rafalelor opiniei publice,
ci să fim neclintiţi ca pietrele
dintr-un izvor de munte.
 
NONCONFORMISMUL
21
personalitatea umană se destramă. Acesta este motivul pentru
care toată lumea este în căutarea relaţiei autentice de dragoste.
Recapitulând, am discutat despre patru tendinţe seculare majore,
care ameninţă să acapareze comunitatea creştină. În faţa
acestora, noi suntem chemaţi nu la un conformism inept, ci la
un nonconformism radical. În faţa provocării pluralismului, trebuie
să fim o comunitate a adevărului, care apără unicitatea lui
Isus Hristos. În faţa provocării materialismului, trebuie să fim o
comunitate caracterizată de simplitate, o comunitate de pelerini.
În faţa provocării relativismului, trebuie să fim o comunitate a
ascultării. Iar în faţa provocării narcisismului, trebuie să fim o
comunitate a dragostei.
Nu trebuie să fim ca trestiile în bătaia vântului, plecându‑ne
în faţa rafalelor opiniei publice, ci să fim neclintiţi ca pietrele
dintr‑un izvor de munte. Nu trebuie să fim ca peştii care înoată
în direcţia curentului (căci „numai peştii morţi înoată în direcţia
curentului“, ca să folosim cuvintele lui Malcolm Muggeridge), ci
să înotăm împotriva curentului, chiar şi împotriva curentului cultural.
Nu trebuie să fim întocmai cameleonilor, şopârlele care
îşi schimbă colorație în funcţie de mediul în care se află, ci să ne
deosebim ferm de mediul în care trăim.
Atunci cum trebuie să fie creştinii, dacă nu trebuie să fie asemenea
trestiilor, peştilor morţi sau cameleonilor? Să fie, oare,
cuvântul lui Dumnezeu negativ în întregime, spunându‑ne doar
să evităm să fim modelaţi conform celor din lumea care ne înconjoară?
Nu, cuvântul este pozitiv: trebuie să fim ca Hristos,
să fim „asemenea chipului Fiului Său“ (Rom. 8:29). Ceea ce ne
conduce la capitolul următor.